Mi-am strâns genunchii la marginea lumii. Și m-am aplecat încet spre pământ. Cu ochii închiși l-am mângâiat. L-am mirosit. Mirosea a oameni. A oameni goi… Apoi, mi-am rezemat pleoapele de umărul timpului. Dădea s-alunece, hoțomanul…
-Stai, timpule!
-De ce fugi ?!
-De ce te-mbraci în grabă cu speranțele mele?
-Îndură-te și mai lasă-mi din ele…
Ce vis hoinar este viața! Iar noi, uităm!
Uităm s-o mărunțim în secunde! Lăsăm clipele să ne ocolească. Strângem dorințele fir cu fir într-un mănunchi pe care îl vârâm iute într-o glastră de porțelan.
Uităm că trecerea timpului o ciobește și usucă încet firele din ea…
Uităm că suntem actorii unei piese peste care, în orice moment, poate să cadă cortina.
Uităm că ne aflăm sub pantoful cu toc al nestematului timp. Ne deschidem larg umbrelele-n suflet ca să nu mai pătrundă soarele… Dintr-o dată, ne golim de iubire. Ne golim de frumos!
Mozaic de gânduri 
Aș putea spune, didactic, că programarea inițială nu ne lasă. Nu ne aparținem până în jurul vârstei de cincizeci de ani. Suntem doar într-o isterică goană după compatibilități și, abia după ce ne-am combinat ADN-ul cu cele mai promițătoare rezultate, suntem sloboziți și putem vedea realitatea așa cum este ea.
Abia atunci, timpul începe să curgă, implacabil, și pentru noi.
🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Vă mulțumesc că ați privit în oglinda mea, domnule Mihail Toma! 🤗 Zi minunată! 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Pup la tine! 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană