Știi, Cerule?
Te-am întrebat într-o zi dacă iubirea are culoare. Iar tu, după o oră, mi-ai pus soarele în geam. Am înțeles atunci că ar fi aurie, că ar avea formă de cerc din care ies brațe atât de lungi încât pot înfășura o lume-ntreagă… Am dat să mă ridic ca să-mi trag draperia, dar m-am oprit. Făcând întuneric, i-aș fi schimbat strălucirea și i-aș fi astupat brațele. Mi-am întins palma si l-am atins. Frigea. Atât de tare încât m-ar fi topit într-o secundă. M-am sucit revoltată și ți-am reproșat că-mi face răni… Iar tu ai tăcut. M-ai privit îndelung și-apoi, ai trimis noaptea și l-ai luat. Dimineața, l-ai pus iar. Însă l-ai lăsat fără brațe. Atunci am înțeles că n-am să pot să-l mai ating. Niciodată. Ai hotărât că mi-e de-ajuns lumina și m-ai învelit. Cu speranță.