Câteodată, fericirea stă la colțul străzii. Își scoate apă cu găleata din fântâna satului. Trage însetată de lanțul coborât în ea și bea apă direct din găleată. Soarbe cu poftă fiecare înghițitură. Apoi se sprijină la întâmplare de gardul unei case. Și stă. Ațipește în bătaia Soarelui sub copacii umbroși iviți ici-colo… De multe ori, o trezește ploaia. Picăturile mari și reci o gonesc să deschidă zăvorul porții . Altfel, ar dormi mult și bine…
Câteodată, fericirea pleacă singură. N-are o direcție precisă. Se-oprește acolo unde a stat vântul. Ori s-au jelit norii.
Câteodată, fericirea plânge. Fără s-o vadă nimeni. Își pleacă fruntea-n palme și își adună fiecare lacrimă. Le strânge picătură cu picătură și i le dă Soarelui. Știe că doar el le poate da nopții ca mai apoi să le transforme în muguri de stele.
Câteodată, fericirea stă la pândă. Vine și te prinde grăbită de mână. Până apuci să-ți dai seama că ți-a atins un deget…, nu mai e! Așa e ea. Ivită din genuni. Un vis.
Când crezi că-i ești stăpân, vin zorile și-ndată te-ai trezit…