Dacă te-ai fi oprit în loc m-ai fi auzit, vântule! Mi-ai fi auzit strigătele de dor. M-ai fi văzut cum îmi tremură inima de fiecare dată când mă prind de mână amintirile cu ei, cei pe care i-ai luat cu tine pentru totdeauna. Când cineva pe care l-am iubit pleacă să adune stele, rămânem fără o bucată din suflet… Rămânem betegi.
Știi, vântule?
Noi, oamenii, suntem plămădiți din iubire. Viața noastră e un joc de puzzle cu piese albe și negre. Și câteva colorate. De când ne naștem și până murim, ne tot străduim să-l asamblăm. Luăm o piesă de sus, mutăm alta în mijloc și-o rotim pe cea de jos. Ba albă, ba colorată, ba neagră. Uneori le-ncurcăm. Alteori, fără să ne gândim prea mult, le dăm altora. Sau le pierdem ori le rupem. Rămânem cu-n peisaj incomplet, plin de goluri. Cu-o viață construită doar de noi. Dumnezeu stă și ne privește. Mereu. Când crede c-avem nevoie de piesele lipsă, ni le dă. Voia Lui. Când nu, ne lasă să-nțelegem lipsa lor. Iar la sfârșit terminăm jocul. Reușit sau nu.În funcție de cât am putut. Încheiem peisajul cu ultima piesă. O piesă care niciodată nu se află la noi. Ci, întotdeauna, în buzunarele Lui.
Mozaic de gânduri 