Primăvara este oglinda îngerilor.
Ai crezut cumva că îngerii n-au oglindă?
Păi, altfel, cum s-ar fi văzut aripile lor întinse dacă nu la fluturi?
Nu. Să nu-mi spui că tu nu le-ai văzut încă brațele…
Păi, toată iarba verde, de jur-împrejur, a cui crezi că e?
Sau…ochii? Ochii lor mari din soare și din stele?
I-ai observat, dar n-ai dorit să știi. Sau… poate nu ți-ai dat seama.
Pentru că așa facem noi, oamenii, de obicei. Observăm doar.
Observăm că-i prea multă lumină, că-i prea multă căldură, că-i prea multă iarbă, că-i prea multă noapte… Ne încărcăm de multul “prea”. Și nu mai privim…
Te-ai întrebat vreodată cum miros îngerii? Ori cum ne vorbesc?
Îngerii miros a copaci înfloriți. Și a toate florile primăverii. Iar vocea lor…, vocea lor e în ciripitul păsărilor. I-am auzit. Sigur i-am auzit! Și eu, și tu. Doar că unii dintre noi alegem s-aruncăm cu pietre în păsări pentru că fac “prea” multă gălăgie…
Mozaic de gânduri 