În săptămâna asta a Patimilor, eram în vacanță la bunici. Nici nu mai știu câți ani sunt de-atunci… Dar, ce mai contează? Oricâți ani ar trece, dorul scobește în miezul inimii și scoate la suprafață amintirile ca și când ar fi fost ieri…
De la un capăt la celălalt al uliței era forfotă în curți. Curățenia era pe sfârșite. Începând din bucătărie și până-n casa mare, toate erau la locul lor. Cuptoarele de lut erau pregătite pentru păști și cozonaci. Doamne, cum miroseau casele în zilele astea! Gătite cu flori de primăvară, primenite(cum îi plăcea bunicului să spună), așteptau Învierea. Lumina Sfântă.
Mâncarea nu era gustată, dar mereu ieșea bună.
Cel puțin săptămâna asta, se ținea post. “Cum mamaie, cât s-a chinuit Dumnezeu, e păcat, măcar săptămâna asta…”, spunea bunica. Încercam și noi, nepoții, să ținem. Uneori reușeam, alteori nu. Era greu să reziști mirosului de cozonac… “Eee, sunteți tineri, voi! Lasă că aveți timp toată viața…” Aveam impresia atunci că timpul ăsta e așa de mare încât ne putem lăfăi prin toate secundele lui…
“Toată viața” părea o veșnicie. Dar, cine-i veșnic?! În grabă trec toate și-n grabă suntem și noi…
Iubirea și iertarea sunt în Lumină. Să ne pregătim sufletele pentru ea…