Suntem bețe de chibrit pe care viața le aprinde deodată. Cum și cât ardem, probabil că depinde de destin. Și de noi. Același scrum, însă nu și același foc. Poate doar alt băț. Clipele se preling printre flăcări, iar timpul măsoară c-o riglă distanța de la aprins pân’ la stins.
Valul de aer fumegă trăiri. Curbează podul palmelor deasupra flăcării. Simte. Și stă. Atât cât i s-a spus de Dumnezeu. Când nu mai simte, își trage palmele și-ncepe să sufle. Atât de tare suflă încât timpul își înfige tălpile-n pământ și privește uimit la ce-a fost și n-o să mai fie…
Durerile se-mbrâncesc printre aburi. Iar iubirile se zbat prin pulberea de scrum. S-au dus. Dar, ce nu se duce?
Suntem bețe de chibrit.
Pe care viața le aprinde deodată, ca mai apoi, tot ea să le stingă…
Mozaic de gânduri 
E bine că ardem, de preferat cât mai curat și cu flacără cât mai mare și, mai departe…
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Adevărat 👋 felicitări pentru articol
ApreciazăApreciat de 1 persoană
multumesc!🤗💖
ApreciazăApreciază
Felicitări
ApreciazăApreciat de 1 persoană
vă mulțumesc!
ApreciazăApreciază
Foarte frumos ! 🌞
ApreciazăApreciază
Eu aș adăuga că, deși suntem toți niște bețe de chibrit, avem diverse ambalaje, unele mai strălucitoare, altele mai simple, cutii mai vechi și mai noi. Dar e sigur că ardem diferit, fără prea mare legătură cu ambalajul…
ApreciazăApreciază