Oamenii se strâng în sufletul nostru în buchete. Buchete de crini, buchete de narcise, buchete de lalele, de trandafiri sau …de mărăcini. Din fiecare mănunchi rămâne câte ceva. Prietenie, iubire, dezamăgire, trădare… Inima noastră e un câmp unde-și rostuiesc tălpile plantele vieții. Până la urmă, pe-o pajiște verde, întinsă, nu-s numai pașii florilor de primăvară, nu-i așa?
Timpul nu se poate răsuci ca să țină-n loc degetele spinilor… E dat să treacă. Și-n mersul lui târăște anii ca acele conserve goale care, înșirate pe-o ață, încep să hodorogească… Una sună mai tare, alta mai încet. Depinde doar de pietrele în care se izbesc ori de gropile adânci pe care le-ntâlnesc.
Purtăm cu noi grămezi de trăiri. Într-unele încă mai sunt înfloriți crinii albi și, Doamne, ce miros de îngeri… Într-altele, am tras tare de mâneca inimii ca s-acoperim cicatrici.
Peronul gării ne duce deseori la linia unde se aude trenul venind. E stație. Așteptăm. Supuși și cuminți. Uneori, urcăm în el cu sacoșele-n mâini; alteori, nu vrem și gata. Șansă sau eșec. Alegere sau destin. Sală de așteptare.
Destinația e una singură.
Adresa, cine știe adresa?
Ați ghicit.
Dumnezeu.💖
Mozaic de gânduri 
A republicat asta pe Cronopedia.
ApreciazăApreciat de 1 persoană