Mamaia a plecat să stea de vorbă cu Dumnezeu când eu aveam 18 ani. În vremea aceea, o sută de zambile se-mpleteau cu narcisele și câțiva ghiocei. Grădina asta mică, pe care mamaia o iubea și-o îngrijea cu migală, era plină de ele. Aproape toate aveau frunțile mâzgălite de soare așteptând parcă să-și înalțe brațele și mai mult.
Nu mai văzusem niciodată haina asta de primăvară pe care o îmbrăcase bunica. Avea un miros proaspăt amestecat cu putred. Eram obișnuită cu pardesiele ei ticsite cu naftalină…
Mirosul ăla de moarte amestecat cu viață n-am putut să-l uit niciodată…
8 ani mai târziu, a plecat tata. Pietrele fugeau sub pământul umed de toamnă, iar timpul asambla din lacrimile mele cele mai adânci dureri. Îmi puneam o mie și-o sută de întrebări. Unde-i tata, de ce nu-l văd dacă-l simt, ce-i cu sufletul ăsta din noi, de ce se îmbolnăvesc oamenii, de ce mor…
La 4 ani distanță, după tata, s-au dus și poveștile bunicului…Le-am căutat zile la rând în toate nopțile de vară, în vacanțele mele, în zilele când mă aștepta la poartă. Odată m-am oprit într-un câmp și-am scormonit într-o căruță cu lucernă sperând să găsesc cântecele lui. Nu le-am găsit cum nu mai găsim nimic niciodată. Sau poate că mai există un loc unde ar mai putea fi: în sufletul nostru.🖤
Mozaic de gânduri 
Câte locuri goale rămân în jurul nostru! Frumoase cuvinte!
ApreciazăApreciază