Mai e puțin până scapără zorii…

Uneori, mă uit la mine și mă cert. Alteori mă iau în brațe fără să-mi mai spun nimic… Verdele uscat din irisul meu ascunde atâta lumină și întuneric…
Am dat de multe ori la o parte negrul nopților care s-a strâns la coada ochilor ca să pot vedea albul zilelor. N-a fost deloc ușor. Și cine a zis că acum ar fi…
Viața este formată din zile și nopți. Niciuna n-ar putea exista fără cealaltă. Ziua nu vine fără noapte, noaptea nu vine fără zi.
Deci, că să aprindem lumina din noi trebuie să trecem prin întunericul odăilor vieții… Și-atunci începem încet. Pornim apăsat. Dintr-o cameră în alta. Un pas, doi pași, trei pași… Când nu mai avem echilibru ne balansăm genunchii căutând degrabă sprijin. Pe pervazul din dreptul geamurilor ori pe ziduri pur și simplu. În noapte nimic nu se vede clar. E de-ajuns un singur picior să vină-ntr-o parte ca mai apoi să ne tăvălească printre fierătaniile ivite în drum… Dărâmăm obiecte, ne izbim de uși, ne lovim. Căutăm pături mari să-nvelim durerea. Apoi umezim puțin vârful degetului arătător și căutăm în caietul din suflet. Lecții peste lecții. Unele știute pe de rost, altele încă nu. Răsuflăm greoi, privindu-ne în adânc. Mai e un pic până scapără zorii…