Autor: Vali Şerban

De fiecare dată când pășim într-un nou an, ne punem o grămadă de speranțe. Și e firesc să fie așa. Spunea cineva într-un context că nu-i normal să spunem întruna că sperăm, că “speranța e doar a leneșilor”. Eu nu cred asta. Dacă nici speranță nu mai e, atunci ce ne mai rămâne…
Încă suntem pe-o stradă și așteptăm să se schimbe semaforul, să trecem. În timpul ăsta, cât așteptăm, ne tot gândim. Planuri. Idei. Promisiuni. Impuneri. Da, vom face, vom fi; Nu, nu vom mai face, nu vom mai fi…
Între trecut și viitor există doar Da-uri, Nu-uri și câțiva de Poate. Afirmații, negații, probabilități. Bucăți dintr-un întreg care înseamnă Viață.
Lăsăm în urmă ce nu ne-a ieșit sperând ca, odată cu traversarea asta, să reușim. Sau dacă am reușit câtuși de puțin în anul ăsta, există nădejde că putem și mai mult în cel ce urmează să vină. Poate că totul depinde doar de noi. Și de Dumnezeu. Știu sigur că fără El nu se poate. Am simțit asta de multe ori. L-am simțit în bătăile inimii mele, în zâmbete și lacrimi. Se spune că “dacă vrei să-L faci pe Dumnezeu să râdă, spune-I de planurile tale…”, deci, haideți să-L facem să râdă!

An Nou cu sănătate și bucurii!
Vă mulțumesc tuturor pentru apreciere și susținere!❤️

Oamenii se strâng în sufletul nostru în buchete. Buchete de crini, buchete de narcise, buchete de lalele, de trandafiri sau …de mărăcini. Din fiecare mănunchi rămâne câte ceva. Prietenie, iubire, dezamăgire, trădare… Inima noastră e un câmp unde-și rostuiesc tălpile plantele vieții. Până la urmă, pe-o pajiște verde, întinsă, nu-s numai pașii florilor de primăvară, nu-i așa?
Timpul nu se poate răsuci ca să țină-n loc degetele spinilor… E dat să treacă. Și-n mersul lui târăște anii ca acele conserve goale care, înșirate pe-o ață, încep să hodorogească… Una sună mai tare, alta mai încet. Depinde doar de pietrele în care se izbesc ori de gropile adânci pe care le-ntâlnesc.
Purtăm cu noi grămezi de trăiri. Într-unele încă mai sunt înfloriți crinii albi și, Doamne, ce miros de îngeri… Într-altele, am tras tare de mâneca inimii ca s-acoperim cicatrici.
Peronul gării ne duce deseori la linia unde se aude trenul venind. E stație. Așteptăm. Supuși și cuminți. Uneori, urcăm în el cu sacoșele-n mâini; alteori, nu vrem și gata. Șansă sau eșec. Alegere sau destin. Sală de așteptare.

Destinația e una singură.

Adresa, cine știe adresa?

Ați ghicit.

Dumnezeu.💖

Într-o zi, am să bat la ușa din dos
Iar tu-mi vei deschide căutând prin ore,
Căutând prin ce-a fost
Dacă timpul ar avea margini,
S-ar însăila o sută de ierni
Iar tu c-o pensulă groasă,
din bucăți de nori,
ai desena oameni plini de zăpadă
Cu ochi de lut, cu-n braț de fier
Crengile copacilor ar vorbi atunci despre ieri,
Iar soarele dintr-o dată s-ar întoarce invers pe cer
Dacă timpul ar avea margini,
S-ar întinde cerul și pământul
Iar eu cu inima mea
Aș împleti secundele toate cu minutul

Era frig. Ceasul dimineții n-arăta mai mult de ora 5. Omătul ne scârțâia sub picioare, iar gerul ne tăia obrajii ca niște seceri proaspăt ascuțite. Scândurile de la gardurile caselor erau învelite cu straturi subțiri de argint.
Din loc în loc, în câte o curte, zvâcnea fumul pe hornuri, semn că doar ce se aprinsese lemnele în sobe. Pe ulițe, dintr-un capăt în altul, sticleau bucăți de cer.
În timp ce cocoșii începeau să-și scuture aripile, bunica mea se auzea cum zdrăngănea niște nuci în cămară.
–Bună dimineața la Moș Ajun! Am venit și noi odată, la mulți ani cu sănătate, să vă dea Domnul de toate!
–Bună dimineața la Moș Ajun! strigam noi, nepoții, la ușa încleștată de frig din holul șopronului.

-Neculaie, ia scoală-te, mă, din pat, c-au venit băieții ăștia cu Moș Ajunu’!
-Hai, că nu se dă câinii, sunt ai noștri! se auzea bunica numărând nucile scoase din sac.
Și-ndată îl vedeai pe bunicul cum se ridica, își strângea repede patul și se așeza pe-un scăunel de lemn, lângă sobă. Își aprindea o țigară și potrivea ochiurile plitei în așa fel încât flacăra din sobă să ardă cât mai tare, iar deasupra, într-o oală mare, pâlpâia grâul care urma să fie împărțit pentru sufletele celor adormiți.
-Mânca-i-ar mamaia…, ați înghețat de frig!
-Na, luați! Și ne întindea bunica atâtea nuci câte încăpeau într-o mână și două eugenii. Le luam și râdeam cu gura până la urechi. Cu degetele înroșite de ger, dădeam c-o piatră în coaja nucilor ca să vedem dacă nu cumva e seacă la vreunul dintre noi. De cele mai multe ori nu erau. Dar, ne plăcea nouă să râdem și mai tare… După noi, urmau alți copii. Se-ntâmpla asta până se duceau zorii. Miezul zilei îi aducea pe cei mari cu Colindul, un colind despre care bunica spunea că adună flăcăii la casele unde sunt fete mari. Îmbrăcați cu șube și căciuli negre, colindau din casă în casă așa cum era datina. Nu erau porțile închise. Nici zăvoarele trase. Se auzeau cum vesteau Nașterea Domnului de la vreo trei case vecine. Așa erau timpurile. Așa eram noi. Așa era Moș Ajunul. De la Cer pân’ la Pământ sunau din clopoței îngerii. Era veselie pentru că în ieslea din inima noastră se năștea Iisus.

Mâine vom deborda de patriotism.
Vom flutura stegulețe și vom striga cât putem de tare că ”noi suntem români”.
Și-ntr-adevăr, suntem români! Unii prin Italia, alții prin Spania și Germania… și tot așa. Unul va smulge cu dinții dintr-un ciolan afumat, altul va mânca paste Carbonara, iar cel mai fericit va mesteca într-un ceaun de friptură.
Mâine vom spune despre țara noastră că-i cea mai frumoasă. Că-i plină de obiceiuri și tradiții, de oameni valoroși.
Doar mâine. De poimâine, vom uita. Și vom arunca din nou în ea cu gunoaie… “Ce să faci, frate, în România?”…vei striga iar pe unde te vei afla. Iar cei care te vor auzi, îndeosebi străinii, te vor privi imaginându-și cât de săracă și murdară e mama ta… Poate că n-ai cei mai buni frați, poate că mama ta e săracă, și n-are mereu detergent să curețe ce-i murdar, dar tu, tu de ce o vorbești de rău de câte ori ai ocazia?! Știu, ești convins că străinii își vor face milă de tine. Și poate că-și vor face. Dar, tu tot român ești, să știi.
Mâine vom încerca să facem cu toții hora unirii.
Măcar mâine.
Să ne unim sufletele într-o horă a iubirii, într-o inima mare , aceea de român!

La mulți ani!

Visuri se strâng în brațe de gheață
Plouă mărunt pe alei
Nici soarele nu mai stă la pândă pe cer,
Nici tu nu mai ești cel de ieri

Poate că-n frunzele căzute pe spatele lumii
Stelele au ascuns tăceri,
S-au amestecat cu secundele, cu orele
Să împartă zăpezi, primăveri

Poate că-n tine vor crește copaci înalți,
Înfrunziți, plin de muguri
Oh, te vei rătăci, te vei regăsi și vei întreba într-o zi:
Care sunt eu, Doamne,

dintre ăștia mai verzi,
dintre ăștia mai tineri?

Vei pune întrebări despre marea iubire
Iar eu iți voi răspunde: tu vei ști!
Când vei fi gata să-nconjori pământul
Să cauți în cer, să sapi în toți norii cu gândul,
Aceea va fi.
Vei pune întrebări despre marea iubire
Iar eu iți voi răspunde: tu vei ști!
Când nu-ți va păsa c-al tău sânge
în curând, râu va deveni,
Iar oasele tale, dintr-o dată,
în lut se vor mistui,
Făcându-se pietre, făcându-se scrum
Aceea va fi.
Da, da.
Aceea va fi.
Marea iubire despre care doar tu vei ști.

Ai învățat să mergi liniar
Doar pentru c-așa merg toți
Dar, dacă te-ai abate din drum și-ai face-o la stânga?
Sau la dreapta?
Cum ar fi drumul tău?
Cum ar fi iarba ta? Roua ta?
Dacă mergi înainte,
ținându-te după ei,
calci pe iarba lor, roua lor
Însă, dacă vei face la stânga ori la dreapta,
unde-ți vei auzi pulsul,
calci pe iarba ta. Pe roua ta.
Despre asta-i viața.
Viața ta.

Poate c-ar trebui să cos iubirea
Să pun credință în ac,
să-ntorc materialul și sa-l potrivesc
Uneori, partea de jos e mai mare
Alteori, cea de sus…
Pentru asta, am nevoie de-o foarfecă
Să tai marginile care nu-s de folos
Să ajustez după tipar
Dar, mă gândesc, la ce-ar folosi o iubire decupată corect?
Fără surplus și fără margini…?!
La ce-ar folosi linia cusută drept?
Dacă în partea cealaltă s-a tras materialul…

Mă fascinează Actorul. El, acest Demiurg. Îl urmăresc, de fiecare dată când am ocazia, cum se transformă din natural în supranatural. Poate că asta îmi place cel mai mult. Puterea asta imensă de A Fi.
Îl urmăresc în cuvinte, în mișcări, în felul în care își sapă privirea de-a lungul timpului. Căci, da, și-o sapă în toată viața lui, iar din lumina aia, dacă te uiți adânc, din irișii lui izvorăsc cele mai frumoase povești…
Anul acesta, în cadrul Salonului Anual de Carte de la Slobozia, am avut șansa să întâlnesc câțiva mari actori. Doamne, cum i-am privit! Și câtă uimire și bucurie au pus în mine!
Când începeau să vorbească, să interpreteze ori să recite, Îl simțeam pe Dumnezeu cum se plimbă prin sângele meu…

Vă iubesc!❤️