Azi au venit pe Valea cu Dor. Călcau pământul de parcă purtau în picioare pantofi de fier. Poate c-ar fi vrut să mai rămână. Altfel, nu-mi explic mersul ăla atât de apăsat care îmi adâncea inima… I-am simțit. I-am simțit cum dădeau roată și se plimbau dintr-un loc în altul până când s-au așezat pe iarba proaspăt udă și-au început să răsucească în mâini iasomia și Mâna Maicii Domnului pe care le luaseră din cănile de lut. De jur-împrejur miroasea a tămâie. Și-a îngeri. I-am văzut cum și-au luat cu bucurie darurile dintre lumânările aprinse și-au plecat. E vară, iar soarele stă ascuns drept colțuri de nori, fugind parcă de picăturile reci de ploaie ce stau să cadă. Inima îmi zvâcnește. Ar zbiera, ar trage de Cer să-i întoarcă, dar rabdă. Știe că doar Bunul Nostru îi ia și-i aduce înapoi. Iar noi îi păstrăm lângă noi prin iubire.
Se vor încurca în cuvinte și-ți vor spune că n-ai avut dreptate. Că te-ai supărat degeaba pe timpul lor. Că-i al lor și fac ce vor cu el. Și-apoi, cine ești tu ca ei să-și facă timp pentru tine?! Nepriceputule, “trebuie să-ți fiu alături” nu era pentru tine. Suflete naiv, i-ai învățat să fii viu la orice oră! Dar, uite, vezi, când tu ai avut nevoie de viață, ei muriseră. Doar atunci. Și doar pentru tine. Au înviat a n-a zi. Au smuls câteva pagini dintr-o clipă și ți-au scris. Ți-au scris așa cum o făceau și altădată. Iar tu, viule, trebuia să răspunzi. Dar n-ai mai putut, degetele inimii ți-erau încleștate. Și oricât încercai să le miști într-o parte și-n alta, nu-ți ieșea. Nu-ți ieșea puterea aia de a scrie cu cerneala din venele tale. Înghețase sângele tău până-n vârful unghiilor. Suflete tont, ai dat viață pentru că tu ești viață! ai dat timp pentru că tu ești timp! ai dat nădejde pentru că tu ești nădejde! ai dat iubire pentru că tu ești iubire! Ceilalți ți-au dat din ce au avut. Și, nu fi trist, atât au avut.
Încă de la începutul anului, Dumnezeu a orânduit să obțin niște premii la concursurile de creație literară -secțiunea Poezie- organizate în această perioadă. Mulțumesc, Doamne!🙏
“Poezia este muzica sufletului şi, mai presus de toate, a sufletelor mari şi sensibile”. Voltaire.
În ziua aceea, în clasa a XII-a, m-am îmbrăcat c-o bluză verde(o consideram cea mai norocoasă dintre toate), mi-am luat un stilou și am plecat la liceul din oraș unde urma să se desfășoare Olimpiada pe județ la limba și literatura română. Încă mai știu și acum subiectele care s-au dat… Când ți se înfășoară sufletul într-o mie de emoții, n-ai cum să le uiți… În ziua asta, m-am îmbrăcat c-o rochie verde pe care, mărturisesc sincer, când am văzut-o în magazin, singura mărime, am zis că-i pentru mine, pentru ziua aceasta. Verdele meu norocos. Apoi mi-am pus geanta lăcuită în mașină pe scaunul din spate, m-am așezat comod și am plecat la București cu toate emoțiile din lume. Și-n ziua aceea, și-n ziua asta, am simțit cum îngerii îmi luau pe rând tot sufletul la dans. Un pas. Doi pași. Răsucire.
Vals. Inima cânta. Iar Dumnezeu, Dumnezeul meu asculta.❤️
Uneori, mă uit la mine și mă cert. Alteori mă iau în brațe fără să-mi mai spun nimic… Verdele uscat din irisul meu ascunde atâta lumină și întuneric… Am dat de multe ori la o parte negrul nopților care s-a strâns la coada ochilor ca să pot vedea albul zilelor. N-a fost deloc ușor. Și cine a zis că acum ar fi… Viața este formată din zile și nopți. Niciuna n-ar putea exista fără cealaltă. Ziua nu vine fără noapte, noaptea nu vine fără zi. Deci, că să aprindem lumina din noi trebuie să trecem prin întunericul odăilor vieții… Și-atunci începem încet. Pornim apăsat. Dintr-o cameră în alta. Un pas, doi pași, trei pași… Când nu mai avem echilibru ne balansăm genunchii căutând degrabă sprijin. Pe pervazul din dreptul geamurilor ori pe ziduri pur și simplu. În noapte nimic nu se vede clar. E de-ajuns un singur picior să vină-ntr-o parte ca mai apoi să ne tăvălească printre fierătaniile ivite în drum… Dărâmăm obiecte, ne izbim de uși, ne lovim. Căutăm pături mari să-nvelim durerea. Apoi umezim puțin vârful degetului arătător și căutăm în caietul din suflet. Lecții peste lecții. Unele știute pe de rost, altele încă nu. Răsuflăm greoi, privindu-ne în adânc. Mai e un pic până scapără zorii…
Iartă-mă, Îngerule! Azi-noapte am împletit dorurile Am luat de la tine din irișii de azur și-am pus peste verdele meu Dacă dintr-o dată vei rămâne orb, iar mie dintr-o dată îmi vor zvâcni râuri în privire, din cauza va fi! Oh, timpule cum îmi sari în pleoape! Te ascunzi printre gene Și tragi de firele dese de iarbă Care au crescut de-atâtea ploi în ochii mei verzi
Aseară am fost într-un club. (Primește și d-ăștia mai mari, desigur!🤪). Nu, nu m-a invitat nimeni! M-am autoinvitat. O săptămână la rând s-a rugat fiică-mea s-o las să iasă la petrecerea asta. Și tot o săptămână la rând i-am răspuns că nu-i pentru ea, că-i clasa a VIII-a, că încă e mică, că are timp, că…, că… Abia în ultima zi din săptămâna aia, nu știu ce mi-a venit și i-am zis că poate să meargă doar dacă merg și eu. Am spus asta convinsă fiind că n-o să fie de acord. Și c-o să renunțe. Dar, spre mirarea mea, i-a convenit. Și, cu armura mea de așa-zisă polițistă, alături de prietena mea, aseară, în jurul orei 21.30, am însoțit domnișoarele la club. Am mers în urma lor ca-n filmele americane. Să nu râdeți! Când ești mamă, nu știi ce devii peste noapte! Am ajuns acolo. Totul părea la locul lui până când au început ospătarii/barmanii să aducă comenzile la mese. Stalinskaya cu suc de mere, Balantines cu Cola, Corona Extra și câteva sucuri. Cam astea stăteau pe mese. Copiii ăștia prezenți n-aveau mai mult de 16-17, hai 18 ani. Printre ei erau și mai mici de-atât. Muzica răsuna în boxe. Dansul le încurca pașii, iar amețeala începuse să prindă contur. Nu, nu vin din Cretacic! Știu să mă adaptez, știu că lumea a evoluat. Dar, la fel, mai știu cât de multe pericole sunt și cât de mult contează ca noi, mamele, să discutăm cu copiii noștri. Să le spunem că nu-s mai interesante/interesanți dacă în paharul din mână stă vodcă amestecată cu suc de mere. Sau nu-s deloc mai mișto fetele care aleg să vină cu decolteuri adânci sau fuste foarte scurte. Cel puțin, nu la anii ăștia! Dacă vreți să fiți interensanți/e, fiți voi! Nu beți până dați pe-afară( am văzut asta)! Dați pe-afară cu ceea ce sunteți voi! Nu vă mai lăsați influențați de prieteni, de cei din gașcă! E ok să nu acceptați, e ok să fiți diferiți! Dacă 5 își iau Corona, tu, copile, ia-ți doar ce vrei tu( sper să vrei altceva)! Nu lua ce vezi sau ce îți spun cei de lângă tine! Fetelor, frumoaselor, dragelor, vă rog, nu mai dansați pe melodiile alea scârboase! Voi sunteți finuțe, delicate, deștepte… Clipele nu-s făcute pentru… uragane, șuruburi și cuburi…
Mamaia a plecat să stea de vorbă cu Dumnezeu când eu aveam 18 ani. În vremea aceea, o sută de zambile se-mpleteau cu narcisele și câțiva ghiocei. Grădina asta mică, pe care mamaia o iubea și-o îngrijea cu migală, era plină de ele. Aproape toate aveau frunțile mâzgălite de soare așteptând parcă să-și înalțe brațele și mai mult. Nu mai văzusem niciodată haina asta de primăvară pe care o îmbrăcase bunica. Avea un miros proaspăt amestecat cu putred. Eram obișnuită cu pardesiele ei ticsite cu naftalină… Mirosul ăla de moarte amestecat cu viață n-am putut să-l uit niciodată… 8 ani mai târziu, a plecat tata. Pietrele fugeau sub pământul umed de toamnă, iar timpul asambla din lacrimile mele cele mai adânci dureri. Îmi puneam o mie și-o sută de întrebări. Unde-i tata, de ce nu-l văd dacă-l simt, ce-i cu sufletul ăsta din noi, de ce se îmbolnăvesc oamenii, de ce mor… La 4 ani distanță, după tata, s-au dus și poveștile bunicului…Le-am căutat zile la rând în toate nopțile de vară, în vacanțele mele, în zilele când mă aștepta la poartă. Odată m-am oprit într-un câmp și-am scormonit într-o căruță cu lucernă sperând să găsesc cântecele lui. Nu le-am găsit cum nu mai găsim nimic niciodată. Sau poate că mai există un loc unde ar mai putea fi: în sufletul nostru.🖤
Ce știi tu, suflete, ce e iubirea? Când deschizi ușa și-o primești de fiecare dată Fără să te-ntrebi dacă-n sân ascunde fire de pelin sau flori de păpădie Într-o zi, deasupra veșmintelor de lut, vor crește aceleași flori de păpădie Într-alta, vor crește aceleași fire de pelin Aceleași… Ce știi tu, suflete, ce e iubirea? N-așezi niciodata umbrele în fața ei și n-aduci vântul s-o întoarcă, O lași să-ți intre în piele, să se-mpletească cu venele, Să-ți curgă în sânge Să-ți calce suflul Să ți-l ia pe eu până rămâi fără tine…
În ziua aceea așteptam să iau 2 covrigi, eram a treia la rând. În fața mea, primii doi au cumparat altceva El era tot acolo. Într-o margine. Aștepta cu mâna întinsă la fiecare trecător. -Ce vrei, cerșetorule?, strigau câte unii, suflând a gol Nu mai știam dacă ăia 3 lei din ziua de ieri I-am rătăcit în vreun alt buzunar sau i-am pierdut printre ore, tăceri I-am găsit! Poate că doi covrigi, uneori fac cât o zi Poate c-o zi face cât un întreg dintr-un om -Ia-i, suflete! E înnorat și e frig. În cântecul ploii, am știut că-n ziua aceea Dumnezeu a mâncat 2 covrigi
Mozaic de gânduri 